La 45 de ani mă obișnuisem cu ideea că nu voi mai face copii niciodată. Traversam o perioadă de relativ confort material și emoțional și mă gândeam să mă apuc să-mi fac un dosar de părinte adoptator. Peste patru ani însă, la vârsta de 49 de ani, o aduceam pe lume pe fiica mea.
Vin dintr-o epocă în care în fața blocului ieșeau la joacă vreo două clase de copii. Aproape că nu exista apartament din cele cinci de pe fiecare etaj în care să nu fie copii. Unul, doi, trei, patru sau chiar mai mulți. Părinții nu aveau prea mult peste 30 de ani. Ca mai toți, și eu mă vedeam pe la 25 de ani căsătorită și cu doi copii.
Bătrânețea părinților începea pentru noi cam la vârsta majoratului copiilor. Când tanti Geta, vecina noastră de palier cu patru copii, a murit la 37 de ani, nu m-a impresionat că a plecat așa de repede, cât faptul că murise pe masa de operație.
În anii aceia nu întâlneai prea des femei care să-și…