Am văzut numele lui Andrei Pleșu pentru prima dată cu mulți ani în urmă, într-o librărie dintr-un orășel de provincie. În acele vremuri veștezi, idealurile României oficiale nu păreau să depășească aptitudini tehnico-industriale. Am cumpărat monografia despre Francesco Guardi (Colecția „Clasicii picturii universale”, editura Meridiane, 1981), cu siguranță pretențioasă pentru nasul meu de adolescent de atunci – semn, totuși, al unei fascinații timpurii pentru istoria artelor –, fără să știu că ea avea să reprezinte, în viața mea, un fericit punct de plecare pentru umanioare. Peste alți mulți ani, după 1989, când îi savuram cărțile, l-am întâlnit pe domnul Andrei Pleșu în circumstanțe legate mai curând de aspirația mea spre înălțimile spiritului în cotidian. În taina acestor urcușuri erudite pe care Andrei Pleșu le cunoștea fără a-și fi risipit niciodată talanții în zadar, i-am spus cât de mult contează…
La mulți ani, Andrei Pleșu!
